Între Freud și Hristos
(De câte feluri este abstinența?)
Sunt
eunuci, care din pântecele maicii lor s-au născut așa; și sunt eunuci, care au
fost făcuți eunuci de oameni; și sunt eunuci, care s-au făcut pe ei înșiși
eunuci pentru împărăția cerurilor (Matei 19, 12).
Acest articol este un
răspuns întârziat dat unui medic scriitor la o întrebare foarte discutată: cum
poți trăi în abstinență fără să te dereglezi, când medicina a demonstrat de
mult că la baza multor boli psihice și chiar organice, de cele mai multe ori,
stă insatisfacția sexuală? Organismul are nevoie de aceste relații ca de hrană
și aer. Omul este parte a naturii și se supune legilor acestei naturi, de aceea
încălcarea lor nu poate rămâne fără urmări distructive.
Raționament clasic, pe
care îl știe toată lumea. Nimic de spus împotriva acestei descrieri logice și,
mai ales, demonstrate de practica atât de îndelungată a medicinii. Despre
aceasta citim în reviste, auzim la televizor, învățăm la școală.
De peste tot suntem
bombardați cu reclame de felul: Fă treaba asta de atâtea ori pe zi și vei fi
mai frumoasă! Cei care fac cutare și cutare nu îmbătrânesc! Și altele.
Cu toții știm cum arată
un abstinent, mai exact, caricatura unui abstinent. Abstinentul are coșuri pe
față, e nervos, chiar isteric, e tiranizat de fantasme care îi dau o înfățișare
posacă, într-un cuvânt, e un ghem de complexe.
Acest argument însă e
greu de folosit atunci când încerci să i-l aduci unui călugăr tânăr, care nu
prezintă nici unul din aceste simptome. Călugării și călugărițele, în
majoritatea lor copleșitoare, sunt oameni deosebit de frumoși, în primul rând
fizic, oameni bucuroși de viață, împodobiți și de o sensibilitate neobișnuită.
Lăsați că știm noi, au
călugărițele lor, în cel mai rău caz sunt toți niște homosexuali.
N-aș vrea acum să
contrazic o părere atât de răspândită despre monahi și nici n-am să apăr
dreptul la existență al monahismului. Vreau să ne referim pe scurt și foarte
concret la ceea ce există. Cert este că monahismul există, indiferent dacă
încalcă sau nu el legile naturii.
De aceea răspunsul meu nu
este o apărare, ci o relatare, o povestire despre un fenomen care există de la
sine pe parcursul a 2000 de ani, depășind cu grație legile biologiei.
Da, omul are instincte,
Freud are dreptate. Are dreptate, într-o oarecare măsură, și Darwin. Omul este
robul acestor instincte, el și le satisface cu o sete animală. Eu însumi am
cunoscut oameni dereglați din cauza insatisfacției sexuale, femei cu păr pe gât
și cu ochii aprinși de o poftă nestăpânită. Toate aceste lucruri sunt adevărate
și eu nu am nici un motiv să contrazic practica medicală. Pentru a susține
tradiția Bisericii noastre eu nu am nevoie să distrug adevărurile științei.
Dimpotrivă, eu le voi folosi în discursul meu, pentru că ele sunt și adevărurile
mele.
Într-adevăr, dacă Îl dăm
afară pe Dumnezeu din Univers, așa cum au făcut Freud și Darwin, dacă punem
moartea drept hotar al vieții omenești, atunci omul este un simplu animal
rațional, care se naște, crește, lasă urmași și moare. Un exemplar sănătos al
speciei trebuie să îndeplinească toate aceste condiții, el trebuie să fie o
verigă de legătură între generații. În acest tablou, călugării și abstinenții
sunt niște verigi moarte, corpi paraziți care încalcă armonia naturală.
Omul crescut în acest
spațiu închis, tiranizat de iminența morții, omul care vede oameni bolnavi și
bătrâni are motive să ancoreze în această teorie. El știe că s-a născut, s-a
văzut crescând, vede că e stăpânit de porniri organice și de aceea crede.
Anume credința determină
reacțiile și starea omului.
Freud știa foarte bine
aceasta când aplica metoda sa de sondare a trecutului. El avea nevoie de
amintirile și obsesiile pacientului pentru
pentru a-i construi acestuia o
poveste vrednică de crezare! Din aceste imagini și obsesii, poate chiar fără
nici o legătură pentru pacient, Freud asambla o credință. Credința era
cu atât mai ușor de acceptat cu cât ea se compunea din elemente foarte
familiare, dar pline de mister. În felul acesta, pacientul își recăpăta
coerența în gândire, iar coerența îl făcea sănătos.
Există în viața omului
lucruri familiare, lucruri noi, plăcute sau neplăcute, și lucruri șocante.
Totul depinde de tradiția în care a fost educat. Educația determină în foarte
mare măsură reacțiile omului, nu doar pe cele psihice, ci chiar și pe cele
organice.
De exemplu, îmi vine în
minte o întâmplare povestită de niște prieteni care au lucrat la tăiat pădure
undeva în Astrahan. Se știe că populația băștinașă de acolo mănâncă câini.
Nimerind odată la o cină, au mâncat și ei pe săturate, fără să știe ce mănâncă
și, se înțelege că le plăcuse. Numai că atunci când li s-a spus ce au mâncat,
au dat buzna afară și au vomitat tot. Organismul primise hrana, dar psihicul,
din cauza educației sale, a expulzat-o cu furie, încălcând nevoia firească de
hrană pe care o simțise organismul.
Același lucru se întâmplă
și în cazul nevoilor sexuale. Un om educat într-o societate prin excelență
freudiană, cum este a noastră, e firesc să resimtă simptomele descrise de
savantul vienez.
Dereglările metabolice pe
care le are abstinentul descris de Freud și de medicina postfreudiană nu au
numaidecât niște cauze organice, ci în primul rând psihice. Eu personal am
cunoscut și încă mai cunosc persoane cu probleme afective cărora medicii le
recomandă o viață sexuală mai intensă. Însă lor nu le-a căzut nici părul de pe
gât, nu au scăpat nici de depresii și nici nu și-au îmbunătățit relațiile cu
ceilalți. Dimpotrivă, după ce au ajuns să ducă lucruri din casă, aur și bani
pentru a plăti pe adolescenții de cartier pentru tratament o persoană din
cele cunoscute s-a sinucis. Cred că sunt foarte mulți care sfârșesc astfel, nu
dețin statistici.
Credința medicilor atei
în această ipoteză a vindecării prin sex cunoaște exagerări de coșmar, cel
puțin în România. Știu bine că în casele de bolnavi psihici pacienții sunt
eliberați să se împerecheze ca animalele, iar la o vreme chirurgii vin și
avortează bietele bolnave. Mă gândesc în ce măsură această metodă de tratare
este mai umană decât călugăria.
Nu lipsa contactelor organice
și depozitările seminale îl nenorocesc pe bietul pacient, ci lipsa
afectivității. Tot Freud a constatat că acești melancolici înstrăinați se
masturbează foarte mult, deci, într-un fel sau altul, își îndeplinesc nevoile
fiziologice. Totuși aceasta nu le trezește setea de viață, nu-i tămăduiește de
boala lor. Dacă s-a și constatat o remediere temporară după acest fel de
tratament (eu știu că medicii creează cupluri de pacienți pentru așa ceva),
este pentru că cei doi sărmani, batjocoriți în acest fel, poate că și-au unit
și sufletele, dincolo de această animalică și tristă descărcare seminală, adică
au cunoscut un început al dragostei, pe cât li se putea.
Pentru a înțelege
paradoxul abstinenței fericite a monahilor trebuie să separăm mai întâi lumea
în două. Există un spațiu al lui Freud, spațiu în care trăiește societatea
contemporană și spațiul lui Hristos, în care conviețuiesc toți sfinții de la
începutul lumii și până la sfârșitul ei.
Spațiul lui Freud este un
spațiu închis, pe de o parte, de misterul nașterii, pe de alta, de absurdul și
iminența morții. Înăuntrul acestei cocoașe morbide omul are la îndemână foarte
puține plăceri, în schimb are o mulțime de fobii: frica de moarte, frica de
boală, de bătrânețe, de sărăcie, frica de a rămâne singur.
Privită din acest unghi,
viața omului este o absurditate dureroasă, pe care el, omul, trebuie să o
prefacă în ceva frumos. De aceea omul se leagă de orice prilej spre plăcere pe
care i-l oferă viața: plăcerea sexuală, cea mai puternică dintre toate, plăcerea
de a crea obiecte frumoase, plăcerea de a cunoaște cât mai mult, până la
plăcerea banală de a mânca gustos.
Este interesantă din
acest punct de vedere evoluția hedonismul grecesc, explicat de unii savanți
precum Mircea Eliade1 sau Walter Otto.2 Grecii nu erau un popor
areligios, cum este omul lui Freud, adică lor nu le erau străine credința în
veșnicie și în intervenția puterilor supranaturale. Pur și simplu, zeii în care
credeau grecii nu erau niște filantropi, adică nu compătimeau suferințele muritorilor,
nu-i susțineau. Ba dimpotrivă, atunci când Prometeu, un zeu minor, a dorit să
ducă focul oamenilor, Zeus l-a pedepsit crunt, legându-l de o stâncă unde
vulturii aveau să-i ciupească ficatul, care se refăcea peste noapte, pentru a
fi devorat la nesfârșit. Acești oameni, cuprinși de deznădejde, pe care o
amplifica și credința lor într-un destin neschimbabil, dincolo de care îi
așteptau flăcările Hadesului, au hotărât să-și trăiască plăcerile aici, pe
pământ. Așa s-au înmulțit teatrele, orgiile dionisiace, jocurile olimpice.
Omul lui Freud, care este
orice om care se uită astăzi cu încântare la televizor, are și mai multe motive
decât grecii antici pentru a-și cere dreptul la plăcere. După o naștere
împotriva voii sale, omul este aruncat într-o lume plină de nedreptate, este
obligat să facă lucruri care nu-i plac, ca până la urmă să îmbătrânească și să
moară.
Cea mai puternică
plăcere, spre care, după opinia aceluiași Freud (fără îndoială întemeiată), a
aspirat încă din copilărie i se arată omului ca o oază eliberatoare. Această
plăcerea este plăcerea sexuală, împodobită cu ghirlandele unei mistici minore,
în cel mai bun caz, cum este cazul unor credințe orientaliste.
Această plăcere devine un
scop, dar devine și un criteriu de apreciere. Un bărbat este mai bărbat în
măsura în care este înconjurat de femei și femeia este mai femeie în măsura în
care este înconjurată de bărbați. Într-un cuvânt, a trăi înseamnă a-ți satisface
nevoile fiziologice.
Este firesc ca tânărul
care, din anumite motive, nu are acces la aceste plăceri să se simtă un
neîmplinit, un deșeu. Această stare îl roade și îl cufundă în iadul melancoliei
și al inutilității. El își creează o lume a gândurilor sale ascunse, în care el
este un erou, are motocicletă și bani. El nu se odihnește niciodată, din apele
tulburi ale imaginației lui aprinse chipuri de sirene îl duc spre tărâmurile
negre ale bolii.
Iată cauza îmbolnăvirii
omului lui Freud: sentimentul propriei inutilități și neîmpliniri, amenințat de
apropierea intransigentă a morții, și nu banala nesatisfacere a necesităților
fiziologice.
Călugării nu suferă de
nici unul din aceste complexe. Universul lor are o cu totul altă configurație.
Călugării sunt cei care au murit realmente, adică nu au deloc conștiința
trecutului și a viitorului, au doar prezentul, un prezent de o clipă. Dincolo
de această clipă începe veșnicia.
Nefiind din această lume,
având credința nestrămutată că pământul este doar o cameră de hotel închiriată,
pe care o va abandona foarte curând, călugărul are o existență mai degrabă
extracorporală decât corporală, după cum scrie și Sfântul Apostol Pavel: Iar
dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viață întru
dreptate.Rom. 8, 10 Căci legea duhului vieții în Hristos Iisus m-a
liberat de legea păcatului și a morții. Rom. 8, 2 Drept aceea, fraților,
nu suntem datori trupului, ca să viețuim după trup. Rom. 8, 12 Locuința,
hrana, cât și toate îndeletnicirile sale reprezintă și întrețin acest mod de
viețuire, denumită îngerească.
Pentru a nu mai purta
grija trupului, călugării nici măcar nu-și mai taie părul și barba, iar asceții
din vechime nici nu-și spălau trupurile, ceea ce fac și astăzi mulți călugări
de pe Athos și din mănăstirile cu regim închis.3 Conform regulamentelor
monahale, călugării dorm îmbrăcați în straiele în care umblă și ziua, (sau
măcar în același fel de straie, straiele monahale), având mijloacele încinse cu
cureli de piele, ca niște ostași întotdeauna gata pentru moarte. Asta îi ajută
să se îndepărteaze de obsesia trupului și necesitățile lui.
Pe seama condițiilor
neigienice ale modului de viață al asceților creștini s-au făcut întotdeauna
glume de către necredincioși. Ateiștii sovietici foloseau în serios acest
aspect în predicile lor, dovedind inumanitatea religiei creștine, care
necinstește demnitatea individului în numele unui Dumnezeu absurd și sadic,
Care asistă cu plăcere înjosirea făpturii Sale. Câți însă dintre cei care cred
așa au avut ocazia să cunoască sau măcar să vadă un ascet adevărat?
Trupurile acestor oameni
nu emană mirosul neplăcut al necurăției, cum este firesc. Eu personal am
bucuria să trăiesc lângă un astfel de bătrân sfânt, în vârstă de 93 de ani și
pot să mărturisesc. Nu am cunoscut personal, dar un călugăr demn de încredere
(care, de altfel, este absolvent al Facultății de medicină din București), mi-a
povestit despre un astfel de bătrân nespălat dintr-o mănăstire din România
că, atunci când i-a sărutat mâna, mâna bătrânului mirosea a trandafir. Cel care
mi-a povestit pe atunci încă nu era călugăr și, zice, nici nu prea ar fi vrut
să i-o sărute, văzându-l așa ciufulit, într-o chilie plină de păianjeni, mai
ales că bătrânul nici nu era preot, ci doar diacon. După ce au ieșit l-a
întrebat pe prietenul care îl adusese, devenit și el călugăr pe undeva, dacă
i-au făcut baie bătrânului, că mirosea așa. Acela i-a răspuns că bătrânul nu se
mai spală de zece ani. Măsura acestui bătrân era așa încât, la vreme de secetă,
aducea ploaia cu rugăciunile sale.
Ceea ce face ca trupul să
miroase urât sunt patimile care lucrează și emit duhoarea morții. Trupul
îndumnezeit prin lucrarea harului poate să răspândească mireasma nefirească,
mireasmă pe care o simțim în preajma moaștelor Sfinților. Deci, dacă trupurile
moarte de sute de ani, altele de aproape două mii de ani ale Sfinților pot
mirosi atât de frumos, nu e de mirare că, fiind în viață, ele miros la fel.
Dar ca să fiu mai ușor de
înțeles, am să folosesc un exemplu mai familiar și mai simplu de verificat.
Tăietorii de porci, tauri sau berbeci știu foarte bine că masculii prevăzuți
pentru tăiere trebuie castrați din timp, pentru a salva carnea de mirosul
specific. Acest miros nu este o urmare a murdăriei animalului și nici nu poate
fi înlăturat prin spălare, ci este rezultatul lucrării hormonale. Oamenii
despătimiți, călugării sfinți despre care vorbim, deoarece au curmat în ei
orice dorință și mișcare a cărnii și-au salvat trupurile de duhoarea patimilor,
pe care alții nu și-o pot înlătura nici cu cele mai scumpe săpunuri și
parfumuri.
Ocupația principală a
călugărului este curmarea fanteziei, a oricărei imaginații omenești, chiar și a
celor bune, pentru a face loc harului Duhului Sfânt. De aceea călugărul
înaintat în virtuți practic nu are dorințe personale, deoarece nu mai
trăiește el, ci Hristos în el Galateni 2,20, ca unul care nu are nici
trecut nici viitor, ci are doar presimțirea fericită a veșniciei, mai bine zis,
trăiește veșnicia.
În aceste condiții,
abstinentul pentru Hristos este protejat de factorii care îi pot produce traume
organice și psihice. Fantasmele, care întrețin și amplifică suferința omului
lui Freud, în cazul creștinului sau lipsesc cu desăvârșire, sau au o durată
efemeră, incapabilă să abată voința de la ținta ei principală, care este
Hristos.4
Pentru a curma cu
desăvârșire fantasmele, tradiția ascetică ortodoxă, spre deosebire de cea
catolică, interzice orice fel de încercare de a-ți închipui până și lucrurile
aparent dumnezeiești, cum sunt Strașnica Judecată, Hristos pe tron sau Hristos
pe Cruce.5 Cel ce nu vede nimic la rugăciune, spune Sfântul Simeon Noul
Teolog, vede pe Dumnezeu. Prin acest exercițiu neîntrerupt, cu participarea
Duhului Sfânt, ascetul ajunge să nu mai aibă nici vise, adică își poate controla
până și mișcările subconștiente din timpul somnului. Se înțelege de ce un
astfel de om își controlează foarte ușor pulsiunile atât de brutale ale poftei
trupești, curmându-le cu desăvârșire.
Lupta cu patimile nu se
face oricum și nu reușește oricui. Dimpotrivă, sunt foarte puțini, chiar și
dintre monahi, cei care ajung la culmile descrise mai sus. Ascetul este, în
primul rând, un cunoscător desăvârșit al sufletului omenesc, un mare psiholog
și chiar psihiatru. Pentru a ajunge la această cunoștință el studiază tratatele
de o precizie uluitoare ale înaintașilor, care sunt cuprinse în Filocalia
(enciclopedia viețuirii călugărești) și în alte cărți. De aceea, nici un
ignorant nu poate pătrunde, dar mai ales nu se poate menține în acest spațiu
periculos al fecioriei pentru Hristos, dovadă sunt multele cazuri de nebunie în
care cad cei care fac aceasta fără călăuzitori iscusiți, mai ales din rândul
mirenilor care încearcă să imite pe călugări după ce au citit fără sfătuire
cărțile care sunt foarte multe astăzi. Dintre ei, într-adevăr, sunt foarte
mulți mâhniți, chinuiți cumplit de melancolie și irascibilitate, care sunt
fructele inevitabile ale patimei curviei. Dar asta se întâmplă nu pentru că
fecioria este imposibilă, ci pentru că ei o practică incorect, rugându-se greșit
și înălțându-se în cugetele lor cum că ar face mare lucru. Din această cauză
Dumnezeu îndepărtează harul Său, fără de care nimic nu putem face Ioan
15, 5 și-l lasă pe om doar cu armele sale sărace în fața furiei iraționale a
acestei patimi monstruoase.
Omul singur nu poate sta
în fața acestui ocean dezlănțuit, că iubirea ca moartea e de tare și ca
iadul de grozavă este gelozia. Cântarea Cântărilor 8, 6 De aceea nici nu
este ușor să explici fenomenul abstinenței fericite unui necredincios, care nu
poate admite lucrarea Duhului Sfânt în oameni. Ascetul are configurația
organică și psihică a oricărui alt om, deci, este vulnerabil. El însă este
protejat, ca sub un clopot de harul Duhului. Toate nevoințele lui au rostul de
a nu îndepărta acest har, după ce l-a dobândit. Mai concret, nevoințele au ca
scop smerenia, pe care Dumnezeu nu o va urgisi, Psalm 50, 18 adică nu o
va părăsi, starea de golire și purificare în care se sălășluiește Dumnezeu,
pentru a restabili în noi eu-l curat al întâiului Adam.
Păcatul nu este în firea
noastră cea adevărată, ci a pătruns în noi ca blestem pentru cădere. Instinctul
sexual a fost sădit de Dumnezeu în noi pentru condițiile vieții actuale, ale
morții, pentru perpetuarea speciei. Sf. Ioan Gură de Aur spunea că dacă nu ar
fi fost moartea nu ar fi fost nevoie nici de căsătorie. Această lege însă nu
mai este valabilă pentru cei care vor să trăiască după legea cea dintâi a
fecioriei paradisiace, în care vom renaște în ziua Învierii. Dar deși mintea
înțelege aceasta, trupul se împotrivește, urmând cu fidelitate prescripțiile
blestemului. Căci văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva
legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele
mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia? Deci,
dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii
păcatului. Romani 7, 23-25
Sofocle se pare că a
simțit și el suferința de pe urma acestei legi străine din trupul nostru.
Despre aceasta ne relatează Platon în Republica: Odată, am fost de față când
cineva l-a întrebat pe poetul Sofocle: Cum stai, Sofocle, cu plăcerile
iubirii? Mai poți oare să te bucuri de o femeie? Poetul răspunse: Nu vorbi cu
păcat, omule! Cu adâncă mulțumire am scăpat de iubire, de parcă aș fi fugit de
un stăpân smintit și sălbatic.6
Fără a fi creștin, marele
poet a exprimat în felul său ceea ce va vorbi mai târziu Apostolul Pavel
romanilor: Au nu știți că celui ce vă dați spre ascultare robi, sunteți robi
aceluia căruia vă supuneți; fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării
spre dreptate. Rom. 6, 16
Această lege a trupului a
devenit posibil de învins doar odată cu venirea lui Hristos. În Vechiul
Testament fecioria era cu neputință, din cauză că lanțurile morții încă nu au
fost sfărâmate și harul încă nu se revărsase deplin, cum s-a revăsrsat în ziua
Cincizecimii.
Numai cu puterea acestui
har este posibilă fecioria fericită, ferită de orice boală și mâhnire. Și dacă
de la Hristos încoace istoria a numărat milioane de călugări și călugărițe care
au învins firea, ceea ce nu a fost de la începutul lumii până atunci, este un
prilej de a crede că moartea și învierea lui Hristos pentru noi n-a fost o
poveste.
Însă chiar și în numele
lui Hristos, de multe ori fecioria eșuiază. Aceasta arată greutatea acestei
nevoințe mai presus de fire, arată că fecioria are legile ei și că ea nu se dă
oricui, ci este un dar neprețuit care se dă pe lângă alte nenumărate virtuți.
În Lavsaicon-ul lui
Paladie, o carte pentru monahi din secolul IV, se aduce o pildă de abstinență
incorectă, neplăcută lui Dumnezeu. Am cunoscut iarăși în Ierusalim o
fecioară care șase ani a purtat un sac și a trăit închisă, neprimind nimic din
cele ce-i puteau pricinui o plăcere. La urmă, prinsă de o mândrie covârșitoare,
sfârși prin a cădea. Și deschizând fereastra, a primit pe cel ce o servea și
s-a împerecheat cu el, deoarece nu și-a făcut nevoința potrivit voinței și
iubirii lui Dumnezeu, ci pentru a se arăta pe scena omenească, ceea ce are în
ea voința putredă de slavă deșartă. Căci stăpânită de gândurile ei, a fost dusă
la disprețuirea altora, neavând ca păzitoare înfrânarea.7
Aceeași soartă o au și
monahii care disprețuiesc femeile și căsătoria, și cei care îi privesc pe
mireni ca pe niște creștini de calitatea a doua. Aceștia, dacă nu-și corectează
prin nevoințe concepțiile, sfârșesc prin a părăsi mănăstirea, devenind ei
înșiși acei mireni pe care îi nesocoteau. Cei mai mulți dintre ei nu se mai
întorc niciodată la Hristos.
Fecioria e posibilă numai
însoțită de blândețe și dragoste, numai în căutarea sinceră a desăvârșirii
dumnezeiești, acolo de unde a fugit orice dezamăgire sentimentală și repulsie
față de viață. Fecioria este rodul intensității vieții din noi, fecioria este
setea nepotolită de frumos și libertate, ea, după cuvintele Sf. Ioan Gură de
Aur, are nevoie de o energie teribilă și nervi de oțel. Părerea că mănăstirile
sunt pline de misogini, impotenți și de prostănaci care nu au ce mânca acasă
este la fel de ridicolă după cum și sună. În mănăstirile cu tradiție există un
sinod al fraților mai mari, care cercetează pe noul venit și nimeni din cei
care înaintează astfel de motive pentru abandonarea vieții lumești nu este
primit în obște și cu atât mai mult nu este tuns monah. Nu sunt primiți în
obște nici cei cu probleme psihice, pentru a fi monah e nevoie de multă
sănătate, în primul rând de echilibru sentimental.
Dacă fecioria în sine,
fără Hristos, ar fi ceva, atunci nu s-ar explica suferința pe care o au
impotenții sau castrații. Se spune că Origen s-ar fi castrat ca să scape de
patima aceasta, însă nu a făcut decât să-și înmulțească suferința. Pacea nu stă
în trupul nostru, ci în mâinile lui Hristos. E adevărat că au existat secte
desprinse din trunchiul creștinismului care, înțelegând greșit cuvintele
Mântuitorului,8 se castrau. Pe unii ca aceștia îi ceartă chiar Apostolul
Pavel: O, de s-ar tăia de tot cei ce vă răzvrătesc! Galateni 5, 12 Când
spune [Mântuitorul]: S-au făcut pe ei înșiși eunuci nu vorbește de
tăierea mădularelor Doamne ferește! -, ci de tăierea gândurilor celor rele.
Că blestemat este cel ce-și taie mădularul
Și pe bună dreptate! Unul ca acesta
este un ucigaș; dă prilej să fie hulită creația lui Dumnezeu, deschide gurile
maniheilor și săvârșește aceeași fărădelege ca și păgânii care se ciuntesc.
Tăierea mădularelor a fost dintru început fapta unei lucrări diavolești și a
unei uneltiri drăcești ca să defaime opera lui Dumnezeu și să pocească pe om;
ca să pună totul pe seama naturii mădularelor și nu a voinței libere.9
Călugării știu foarte bine
că oamenii au nevoie de relații sexuale, căci pofta este și bună și rea, după
cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: Și mânia și pofta sunt înnăscute în firea
omenească,
[și] amândouă ne sunt folositoare: mânia, ca să pedepsim pe cei răi
și să îndreptăm pe cei care se uită urât [și să folosim energia mâniei în lupta
noastră împotriva păcatului; Nota m. Savatie], iar pofta ca să dăm naștere la
copii, pentru a continua neamul omenesc prin astfel de moștenitori.10
Cei care au duhovnici la
mănăstiri știu că de multe ori călugării sunt chiar mai îngăduitori cu
canoanele decât preoții mireni, deoarece ei știu ce înseamnă să te lupți cu o
patimă și știu cât de ușor este să cazi. Odată au adus la avva Ammona o fată
având în pântece și i-au zis lui: cutare au făcut lucrul acesta, dă-le lor
canon, adică pedeapsă pentru păcat! Iar el, făcând semnul crucii pe pântecele
ei, a poruncit să i se dea șase perechi de cearșafuri, zicând: nu cumva
mergând, să nască și va muri, sau ea sau pruncul și nu va afla cele de
îngropare. Iar pârâșii ei i-au zis lui: de ce ai făcut aceasta? Dă-le canon!
Iar el a zis lor: vedeți, fraților, că aproape este de moarte și ce pot eu să
fac? Și a slobozit-o pe ea și n-a îndrăznit bătrânul să osândească pe nimeni.11
Căci știm că toată
făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum. Și nu numai atât, ci
și noi, care avem pârga Duhului, și noi înșine suspinăm în noi, așteptând
înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Rom. 8, 22-23
Trăind pentru veșnicie și
în veșnicie, ascetul ortodox nu este lipsit de nici una din bucuriile celor
căsătoriți. El nu poate fi considerat nici o verigă ruptă din lanțul
generațiilor, care nu lasă în urma lui urmași. Trăind pentru un Dumnezeu
spiritual, într-un univers spiritual, călugărul naște în chip spiritual fii
duhovnicești, pregătindu-i pentru veșnicie. Numărul fiilor născuți de un
călugăr depășește cu mult posibilitățile de a naște a părinților biologici,
căci călugării nu doar că nasc sute și mii de fii în timpul vieții lor, ci și
după moarte, răspunzând la rugăciunile credincioșilor, nasc nu numai
duhovnicește, ci, prin mijlocirile lor înaintea lui Dumnezeu, dezleagă
pântecele femeilor sterpe, făcându-se pe drept cuvânt pricinuitori chiar și a
nașterii biologice.
În afară de aceasta,
roadele abstinenței sunt în văzul tuturor. Călugării sunt longevivi,
întotdeauna proaspeți, foarte spirituali și senini. Bătrâni precum părintele
Cleopa, Arsenie Papacioc, Teofil Pârâian din România sunt întotdeauna
înconjurați de mulțime de tineri, de regulă studenți, care vin să-i asculte și
să se distreze duhovnicește împreună cu ei. Acești bătrâni sunt iubiți de
copiii, de oamenii simpli de la sate și de profesorii universitari. Lai ei
găsesc un cuvânt de mângâiere femeile bătute de bărbații lor, la ei aleargă
copiii părăsiți de părinții biologici, sub epitrahilul lor vechi plâng
sărmanele studente rănite de avorturi, batjocorite de iubiții lor. Deși au
renunțat la viața de familie, ei refac familii distruse, redau pe copii părinților
lor, împacă pe tinerii îndrăgostiți. Mii de pelerini călătoresc zilnic pentru a
vedea pe acești abstinenți fericiți.
Împerecherea nu este nici
hrană și nici aer, fără de care nu pot avea loc schimbul de elemente necesare
pentru întreținerea vieții în trupul omenesc. Ea nu este ceea ce-i lipsește
trupului, ea este simplul act prin care Dumnezeu a lăsat să se prelungească
viața pe pământ.
Copiii trăiesc în chip
fericit lipsa relațiilor sexuale, stare spre care ne îndeamnă să ne îndreptăm
Mântuitorul. Aceasta este starea inițială a lui Adam și Eva. Aceasta este
starea spre care tind prin modul lor de viață călugării ortodocși,
împotrivindu-se gândurilor pătimașe, care sunt pricina oricărei boli și
tristeți.
Abstinența este cea care
ne face asemenea lui Hristos, asemenea lui Dumnezeu, de aceea ea dă celui care
o practică sentimentul unei înalte demnități. Abstinenții în numele lui Hristos
fac aceasta din voia lor liberă, ei nu sunt siliți de circumstanțe și de aceea
nu pot fi comparați cu frustrații lui Freud.
Ei au avut ce pune în
loc, ei au cunoscut din practică ce înseamnă a ieși din timp pentru a păși în
veșnicie. Aceștia sunt oamenii fericiți care au reușit să creadă în Hristos mai
mult decât în Freud. Ei sunt cei care s-au smuls de pe patul de tortură al medicului
evreu și au încercat să vadă și să trăiască altfel, ceea ce le reușește de două
mii de ani încoace.
Noi știm că abstinența
este împotriva firii, a firii noastre căzute, de aceea a o practica înseamnă a
te înălța de-asupra legilor naturii, înseamnă a avea cu adevărat putere. Mulți
își frâng grumazul în această luptă cosmologică, mulți cad ca păsările istovite
de putere în zborul lor spre tărâmurile calde. Mulți însă ies învingători.
Aceasta este credința
stranie a creștinilor, care se întrec în această virtute cu miliardele de
îngeri feciorelnici. Totul însă e cu putință doar în spațiul lui Hristos, unde
nu poate să intre nici un desfrânat, I Corinteni 6, 9 acolo unde scripeții
legilor naturale înțepenesc prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt. Dincolo
rămâne frica și moartea.
1 Mircea Eliade în Istoria credințelor
și ideilor religioase, Vol. I.
2 Walter Otto în Zeii Greciei -
Imaginea divinității în spiritualitatea greacă, Humanitas, 1995.
3. Mănăstirile cu regim închis sunt cele
care nu sunt deschise pentru vizitatori. Regulamentul vieții de obște prevede
ca monahii, deși au haine sărăcăcioase, să le poarte întotdeauna curate, pentru
a nu sminti pe frați și mai ales pe mirenii slabi în credință. Oricum,
creștinismul nu a văzut niciodată o virtute în faptul că cineva nu se spală,
aceasta este mai degrabă o urmare a cufundării totale în rugăciune și meditație
la care se dedau unii asceți. Deoarece practica monahală a constatat că mulți
din cei care au îmbrățișat acest fel de viață, fără a parcurge treptele
premergătoare, și-au ieșit din minți, faptul nu numai că nu se recomandă, ci
chiar se interzice în obștile cu tradiții sănătoase. Asceza ortodoxă se
deosebește profund de asceza credințelor orientale, care văd trupul ca pe un
ambalaj inutil și obositor al trupului, prin faptul că ea nu este îndreptată
împotriva trupului, ci, orice penitență trupească nu trebuie să-și depășească
scopul, care este cel de a domoli patimile. Conform dogmaticii ortodoxe,
sufletul nu este superior trupului, după cum nici trupul sufletului, ci
amândouă, recuperându-și armonia, alcătuiesc ființa umană. Deși sunt foarte
dese îmbolnăvirile în rândul călugărilor din cauza exceselor, fie fizice, fie
datorate istovirii prin nesomn și nemâncare, aceasta se întâmplă în mănăstirile
cu stareți necărturari, aflați ei înșiși într-o stare gravă de înșelare, care
poate fi numită nebunie, suferind de ceea ce psihiatrii numesc delir religios
și nu resprezintă deloc tradițiile ascetismului ortodox. Monahismul sănătos are
întotdeauna în față cuvintele Sf. Apostol Pavel: Căci lupta noastră nu este
împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12).
4. Se zicea despre avva Isidor că
patruzeci de ani are de când simte păcatul cu mintea, dar niciodată nu s-a
învoit, nici cu al poftei, nici cu al mâniei. Patericul Egiptean, Pentru
Avva Isidor, cap. 3.
5. De exemplu, acest cap din cuvântul
despre trezvie și virtute al Sf. Isihie Sinaitul: Așadar, un fel al trezviei e
să-ți supraveghezi fantezia, adică atacul ca, neavând fantezia la dispoziție,
Satana să nu poată făuri gânduri mincinoase, pentru a le înfățișa minții spre
amăgire mincinoasă. Filocalia, vol. IV, Ed. Hrisma, București,
1994, p. 61.
6. Platon, Republica, Opere vol. V, Ed. Științifică și
enciclopedică, București 1986, Partea I, 2, pp. 82-83.
7. Paladie, Istoria Lausiacă
(Lavsaicon) - Scurte biografii de pustnici, Ed. Inst. Biblic și de Misiune
al BOR, în traducerea Preotului Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, București, 1993, p.
65.
8 Sunt eunuci, care din pântecele
maicii lor s-au născut așa; și sunt eunuci, care au fost făcuți eunuci de
oameni; și sunt eunuci, care s-au făcut pe ei înșiși eunuci pentru împărăția
cerurilor (Matei 19, 12).
9 Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri,
Partea a treia, Omilii la Matei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Ist. Biblic
și de Misiune al BOR, Colecția PSB 23, București, 1994, p. 720-721.
10 Ibidem, p. 219.
11 Patericul Egiptean, Pentru
Avva Ammona, cap. 8.