Prima
dragoste
Ce bine că ești, ce mirare că sunt
, scria delicatul, regretatul Nichita Stănescu.
Aceasta cred că este una din cele mai frumoase și mai adânci declarații de
dragoste, pentru că în ea, cu discreție dumnezeiască, asistă Însuși Dumnezeu,
izvorul mirării nesfârșite. Ce mirare că sunt, ce mirare că ești... Ce bine că
suntem!
Această mirare o simte tânărul care
pășește printre lucruri, atent să nu se rănească. Această mirare este prilej de
bucurie și de durere, ea ne unește sau ne înstrăinează.
Tânărul își rotește capul în mijlocul
lucrurilor, împins afară din copilărie ca un soldat fricos la prima lui
săritură cu parașuta. Tânărul se lovește cu neîndemânare de lucruri, lucrurile
îl lovesc în mișcarea lor haotică, tânărul își ascunde durerea, privind cu un
zâmbet stânjenitor pe străinii din jur.
Printre aceste lucruri îngrozitoare și
reci, care se mișcă în scripetele unui timp dezveșnicit, tânărului îi apare
chipul minunat al celuilalt, chipul minunat al femeii: Ce bine că ești, ce
mirare că sunt
Această pășire printre lucruri coincide cu
înstrăinarea de părinți, atunci când tânărul pleacă într-un alt oraș la studii.
E vremea pe care o așteaptă fiecare, vremea aventurii și a lucrurilor noi,
vremea maturizării. Este vremea împărțirii vieții noastre în două, este, dacă
vreți, o nouă viață, o naștere pe care ne-o asistăm cu sufletul la gură. Este
vremea noilor prietenii, iar pentru mulți a primelor prietenii adevărate. Este
vremea despre care ni s-au povestit atâtea lucruri curioase de către cunoscuții
noștri mai mari.
Prima zi de școală, noii profesori, noii
colegi, privirile flămânde care caută pe colega sau colegul visurilor de acasă,
de care demult aștepți să te îndrăgostești. Balul Bobocilor - discuții,
pregătiri, prognoze. Așteptare.
O! Tânăra singură într-o cameră de cămin,
aplecată de-asupra chiuvetei pline cu vase nespălate, își smulge, pătrunsă de
invidie, sprâncenele. De-asupra patului are un poster cu Brad Pitt, o foaie pe
care scrie: Dacă poți cu adevărat, vreau! Pe raftul de fier, printre
cursurile xeroxate, reviste cu bărbați și femei despre a căror viață nu știe
nimic. Lumina pătrunde printre hainele puse la uscat și borcanele cu mâncare de
acasă, căzând pe paturile în care s-a săvârșit păcatul. Ce nou e acest fel de
singurătate!
Tânăra aceasta încă trăiește în lumea
filmelor americane, în lumea posterelor și a reclamelor Pro TV. Ea are haine
corespunzătoare, freză și pantofi. Știe chiar și expresii americane pe care le
folosește în vorbire. Nu are doar prieten, de fapt, are unul care se ține de
capul ei, dar nu e de ea.
Și el e un băiat bun, știe să stea în
lotus și ridică piciorul până de-asupra capului. E puțin dur, deși încă nu s-a
bătut niciodată. Are brichetă Zippo
Cam acesta este bagajul cu care pășește
tânărul contemporan în viața sentimentală. Acești tineri se vor mai urmări o
vreme pe terasă, la o cafea cu țigări scumpe, cumpărate la bucată, sau poate se
vor îmbrățișa fără nici o rușine la prima discotecă, sau la primul chef.
Drama tinerilor moderni e mai mare decât
cea a predecesorilor. Cred că nu a existat nici un timp în istorie în care
dragostea dintre două persoane să fie atât de golită de poezie. Nu vreau să
vorbesc de virtuțile creștine ale castității sau măcar abstinenței, ci chiar și
de acea poezie a grecilor sau romanilor păgâni, care până nu demult a inspirat
sentimente de admirație față de femeie, au pus-o pe un piedestal, fie și
vremelnic, dar oricum mai vrednic decât situația jalnică în care se află femeia
vremurilor noastre.
Astăzi au devenit o rușine declarațiile de
dragoste, ele sunt considerate un preludiu de prisos și banal, pe care le mai
auzim doar în comediile proaste cu râsete în fundal. Idealurile noastre sunt
motocicliștii grăbiți din filmele americane și fetele cu cizme lungi, care se
dau în timpul cât se umple rezervorul cu benzină. Noi aplicăm în viața noastră
fanteziile unor regizori bolnavi despre vizitatori de pe alte planete și
timpuri, care seduc prin răceala lor.
Mai bine ar fi fost ca tinerii să se
abțină de la aceste împreunările animalice, dar să nu renunțe la vorbele de
dragoste. Vorbele de dragoste sunt cele care ne unesc cu adevărat, care ne
sustrag timpului și morții, sunt cele care ne fac, treptat, din animale oameni.
Ele nu sunt acele vorbe dezmățate pe care și le spun amanții din filmele de
duzină, ele sunt mai degrabă o bucurie pe care o trăiești în prezența
celuilalt. Arată-i celuilalt că prezența lui te face bucuros și treci împreună
cu el în barca inocentă a unei declarații de felul celei stănesciene din apele
timpului în oceanul veșniciei. Ce bine că ești, ce mirare că sunt.
Nu trebuie numaidecât să-i spui că are
ochii cei mai frumoși, ca să ajungi până la urmă să o dezmembrezi bucată cu
bucată cu laudele tale. Suntem frumoși pentru că așa ne-a făcut Dumnezeu, Lui i
se cuvine lauda. Sf. Ciprian de Cartagina spunea: Dacă ai și avea vreun
motiv ca să te lauzi cu trupul tău, ar fi numai atunci când este sfârtecat
pentru Hristos. Mai în scurt, alungă pofta din inima ta și orice cuvânt pe
care îl vei rosti va fi un cuvânt de dragoste, pentru că cel stăpânit de poftă
laudă fără noimă și nu merită luat în seamă. Când ești cuprins de poftă însă,
mai bine taci, ca vorbele tale să nu sune ca râgâitura unui bețiv și să strici
totul.
Nu poți impune tânărului să renunțe la
distracțiile caracteristice acestei vârste și să citească Sf. Părinți, cu toate
că aceste cărți ale Sf. Părinți sunt pline de energie creatoare și dinamism,
sunt niște cărți în excelență pentru tineri. Dar cel mult s-ar putea renunța,
în prima etapă, la bădărănia care irumpe din televizoare și din cântecele la
modă. Renunțați la idealul super-manului cu mască de care se îndrăgostește un
foto model care știe să bată cu picioarele. Asta nu pentru a vă restrânge
relațiile dintre voi, ci pentru a vă păstra împreună, pentru a evita
despărțirea dureroasă.
Citiți mai bine versurile poeților buni,
pe care poporul nostru îi are din belșug: Eminescu, Stănescu, Bacovia, Blaga.
Ele vă vor învăța să meditați asupra acestei întâmplări simple, cum o
numește Blaga. Cu ei veți călători până la marginile timpului și ale morții,
pentru că adevărații poeți din totdeauna au pus sentimentele erotice în
vecinătatea morții care ne paște pe toți, ceea ce critica literară va denumi
poezie eroto-tanatică, ca și aceste versuri de Bacovia:
Sunt câțiva morți în
oraș, iubito,
Chiar pentru asta am
venit să-ți spun
Pe catafalc, de căldură-n
oraș
Încet cadavrele se
descompun.
Cei vii se mișcă și ei
descompuși
Pe lutul de căldură
asudat.
Sunt câțiva morți în
oraș, iubito,
Și azi chiar sânul tău e
mai lăsat...
Dragostea este sentimentul suprem și de
aceea trebuie să se întemeieze și să se alimenteze din cugetări adânci,
vrednice de rodul pe care îl hrănesc. Aceste teme fundamentale sunt: moartea,
viața, timpul, veșnicia, dincolo de care, învăluit în dragoste, petrece
Dumnezeu. Tânărul preocupat de astfel de gânduri va renunța ușor la răceala
arogantă a eroilor de televiziune, preferând smerenia și blândețea oamenilor cu
adevărat puternici, care-și revarsă dragostea lor din belșug, pentru că o au.
Noi suntem oameni, oameni care tânjesc
după o vorbă de alint, după un cuvânt de mângâiere care să ne smulgă
singurătății, oricât de mult nu am lupta pentru a părea mai duri, mai alt
fel. Pentru că toți suntem fii ai Celui Preaînalt, Psalm 81, 6 făpturi atât de minunate. Psalm 138, 14
Tinerii au fugit din Biserică pentru a-și
trăi o închipuită libertate, dar au sfârșit prin a se înjuga la carul greu al
singurătății, geloziei ucigătoare și a despărțirilor care rănesc pe viață. S-au
dus să învețe despre dragoste, plecând de la Cel Care este Dragostea. Cel
Care a zidit urechea oare nu aude? Cel Care a făcut ochiul oare nu va vedea?
îi întreabă pe unii ca aceștia proorocul David. Psalm 93, 9
Oare Cel care este Dragostea nu știe să vă învețe să iubiți?
Nicăieri femeia nu e mai înălțată decât în
Biserică, ea e iubită de bărbatul său așa cum Hristos a iubit Biserica, Efeseni 5, 25 adică până la jertfire de sine. Ea este icoana vie
a lui Dumnezeu. De aceea mi se par extraordinare cuvintele unui preot român
contemporan care, adresându-se tânărului creștin, îl atenționează cu blândețe:
Fiule, ia aminte, atunci când vei vrea să dai alesei tale primul sărut, să te
gândești că trebuie să săruți o icoană a lui Dumnezeu. Nimeni încă nu a filmat
un astfel de sărut, pentru a-l expune pe ecranele televizoarelor.
Marcel Maureau, un scriitor francez
contemporan, notează cu tristețe în unul din jurnalele sale (Discurs contra
piedicilor) că a-ți săruta iubita în public înseamnă a o împărți cu
ceilalți. Fericiți cei care au devenit singurii iubiți ai femeilor lor.
Dincolo de aceasta, există singurătatea și
moartea, bătrânețea și despărțirea. Atunci, târziu, când numai amintirile mai
rămân, perechilor de azi, care s-au cunoscut în luminile otrăvitoare ale
stroboscoapelor, care și-au rostit replicile tăioase și arogante la un telefon
public, nu vor putea rosti aceste versuri de Blaga:
Ne-om aminti cândva,
târziu
De-această întâmplare
simplă,
De-această bancă unde
stăm
Tâmplă fierbinte lângă
tâmplă
Cel mult, poate această poezie
englezească, pe care o citez din memorie, o poezie pe care multe dintre femeile
care și-au ratat prima dragoste o trăiesc, au trăit-o și, cu durere o spun, o
vor trăi:
Să presupunem un oraș.
În acest oraș să
presupunem o casă.
În această casă să
presupunem o cameră,
iar în această cameră să
presupunem pe cineva
stând în întuneric,
stând și plângând
după cineva care tocmai a ieșit și a stins
lumina,
uitând că ea este acolo.*
* Îmi cer iertare de la
cititori că nu-i pot oferi numele autorului, pentru că eu nu mai citesc poezie.
Știu numai că este o carte albă, un alb murdar, întitulată cel mai probabil Trei
poeți englezi contemporani, tradusă în mod sigur de Mircea Ivănescu.
Pentru cei care vor să citească, poezia
lui Blaga se numește Risipei se dedă florarul..., iar a lui Bacovia, Cuptor.