Exemple biblice de închinare ortodoxă
Bogdan Mateciuc –o marturisire sincera
dintr-o experinta de viata reala
Una din controversele dintre
neoprotestanti si ortodocsi în materie de închinare adusă lui Dumnezeu este
legată de cinstirea icoanelor. Această practică, împreună cu alte gesturi ale
ortodocsilor, sunt contestate de neoprotestanti, care consideră că ele sunt
neconforme cu Scriptura. În viziunea lor, aceste lucruri tin de Sfânta
Traditie care ar fi fost adăugată de ortodocsi la Biblie si deci ar trebui
respinse.
Cu totii stim din Biblie că Dumnezeu nu priveste atât la
gesturile exterioare, cât la inima omului. Mântuitorul vorbeste în multe
locuri despre un anumit contrast dintre o închinare exterioară pioasă si o
inimă care e departe de Dumnezeu. În acelasi timp, o închinare exterioară
adevărată îsi are originea în inima omului. În articolul de fată doresc să
prezint câteva exemple biblice a ceea ce reprezintă în esentă o închinare în
spirit ortodox. “Si iată o femeie cu scurgere de sânge de
doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei
Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui si mă voi face
sănătoasă; Iar Iisus, întorcându-se si văzând-o, i-a zis: Îndrăzneste, fiică,
credinta ta te-a mântuit. Si s-a tămăduit femeia din ceasul acela.” (Mat.
9:20-22)
În acest prim exemplu Îl avem pe Mântuitor
înconjurat de o multime pestrită de ucenici, oameni cucernici si curiosi.
Printre ei, o femeie singură, cu o afectiune ce dura de multi ani, încerca
să-si facă lor. Ceea ce o motiva pe ea era credinta că dacă se va atinge de
haina acelui om despre care se stia că făcea minuni, se va vindeca. Trebuie
observat că femeia nu era din rândul ucenicilor, deci nu stia foarte multe
despre Iisus asa cum stiau de exemplu apostolii. În plus, afectiunea ei
probabil că nici nu îi permitea să se deplaseze foarte mult, deci
informatiile ei despre Mântuitor erau numai din auzite. Dacă ar fi încercat
să-i întrebe mai întâi pe ucenici despre posibilitatea de a se va vindeca
prin atingerea hainei Lui, acestia i-ar fi dat mai degrabă un răspuns
negativ. Până atunci Mântuitorul făcuse El însusi minunile, în deplină
cunostintă de cauză. Femeia a ales însă să meargă după credinta ei simplă si
astfel s-a vindecat. Încercând să translatăm controversa dintre
neoprotestanti si ortodocsi în acel cadru biblic, i-am avea pe primii
studiind modelele biblice ale vindecărilor făcute de Mântuitor. Dacă femeia
i-ar întreba pe acestia dacă s-ar putea vindeca prin atingerea hainei lui
Iisus, acestia i-ar răspunde că nu, pentru că asa ceva nu e “biblic”, nu e
potrivit cu ce s-a scris până atunci. Astfel, femeia care tindea să actioneze
potrivit cu inima ei ar fi fost oprită din drum pe aceste considerente legate
de ce e biblic sau nu sau, de ce e scris sau nu.
“Si iată era în cetate o femeie
păcătoasă si, aflând că [Mântuitorul] sade la masă în casa fariseului, a adus
un vas de alabastru cu mir. Si stând la spate lângă picioarele Lui, plângând
a început să ude cu lacrimi picioarele Lui si cu părul capului ei le stergea.
Si săruta picioarele Lui si le ungea cu mir.” (Luca 7:37-38)
Îl avem aici pe Mântuitor într-un cadru
mai omogen si totodată mai elevat. În casa fariseului, El stă la masă cu
persoane cu o anumită educatie religioasă, cu cunoscători ai legii, persoane
care cunosteau bine ce e “biblic” si ce nu. Femeia păcătoasă pătrunde în casa
fariseului, aducând cu ea un vas cu mir, Îl caută pe Mântuitor si când Îl
găseste, începe să-I plângă la picioare si să-I ungă picioarele cu mir.
Revoltati, ucenicii dezaprobă gestul ei, considerând că valorificarea mirului
si împărtirea banilor la săraci ar fi reprezentat o utilizare mai bună a
mirului. Iisus ia apărarea femeii, explicându-le semnificatia gestului ei.
Desigur, în actiunea ei, femeia nu fusese motivată de o astfel de explicatie,
cât de durerea din inima ei la întelegerea propriei stări de păcătosenie. Ea
se aruncă la picioarele Mântuitorului dintr-un adânc sentiment de pocăintă si
I se închină în felul ei prin gestul ungerii cu mir. Un asemenea lucru nu mai
fusese întâlnit nici în practică, nici în Scripturi. Dacă facem aceeasi
translatie ca în exemplu de mai sus, neoprotestantii ar fi iarăsi
îndreptătiti să o oprească pe femeie, acuzând că gestul ei nu e “biblic”. În
esentă, în această relatare din Scriptură, Mântuitorul reprezintă viziunea
ortodoxă asupra închinării, iar ucenicii pe cea neoprotestantă.
“Din ce în ce se adăugau cei care credeau în Domnul,
multime de bărbati si de femei, încât scoteau pe cei bolnavi în ulite si-i
puneau pe paturi si pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească
pe vreunul dintre ei.” (Fapte 5:14-15)
În acest exemplu avem deja ceva ce ar putea
foarte usor fi catalogat de unii ca fiind magie sau ocult. Dorinta oamenilor
după vindecare era atât de mare, încât se depăsiseră de mult limitele a ceea
ce era scris până la acea dată si a experientelor anterioare, lumea ajungând
să creadă că si cele mai mici apropieri de Apostoli i-ar putea vindeca. Important
aici este nu atât comportamentul multimii, cât faptul că avem de-a face cu o
credintă si nu cu o credulitate, relatarea existând în Scriptură tocmai
pentru că oamenii se vindecau si pe această cale. Erau oare gesturile
multimii justificate cumva de Scriptură? Îi învătase Mântuitorul asa ceva?
Sigur că nu, dar ca si în exemplele de mai sus, litera scrisă nu putea opri
credinta din inima oamenilor. De altfel, litera fiind moartă, ea nu putea si
nici nu poate da viata de care au oamenii nevoie.
“Dumnezeu făcea prin mâinile lui Pavel minuni
nemaiîntâlnite, încât si peste cei ce erau bolnavi se puneau stergare si
sorturi purtate de Pavel, si bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele
ieseau din ei.” (Fapte 19:11-12) Pasajul acesta contine, asemenea
celui anterior, o practică insolită, păstrată însă în Biserica Ortodoxă. În
timpul Sfintei Liturghii, oamenii obisnuiesc să astearnă pe jos diferite
obiecte vestimentare astfel ca preotul, considerat urmas al Apostolilor, să
păsească peste ele. Cei care au credintă în puterea lui Dumnezeu la lucru
prin intermediul preotilor se folosesc într-un mod miraculos de aceste
obiecte.
Avem în aceste fragmente din Scriptură
patru exemple în care oamenii au o credintă simplă în puterea lui Dumnezeu si
se închină lui Dumnezeu printr-un gest pornit din inimă. Înainte de ei nu
existau modele si nici indicii pentru asemenea forme. Cu sigurantă ele ar fi
dezaprobate astăzi dacă nu ar fi însăsi Scriptura care să le valideze. Ideea
care stă la baza lor si a întregii închinări din Biserica Ortodoxă este aceea
că omul este liber să se închine potrivit cu pornirea din inimă. Trebuie
stiut că multe gesturi din închinarea ortodoxă, cum ar fi sărutatul
icoanelor, nu sunt porunci, ci libertăti. Nu trebuie oprit omul să-si exprime
iubirea de Dumnezeu si nici fortat să si-o modeleze după “exegeze biblice”.
Femeia cu scurgerea de sânge nu cunostea teologie, însă avea acea credintă
simplă care mută muntii. Este un sacrilegiu să îi vorbesti unui astfel de om
despre cum să se închine lui Dumnezeu.
O legendă veche spune
că pe o insulă din întinsul mării erau o mână de oameni, crestini de religie.
La malul insulei trage o corabie având la bord si niste preoti. Întrebati de
acestia cum se închină lui Dumnezeu, localnicii răspund că ei ridică mâinile
în sus si spun “Doamne, miluieste”. Nu stiau nici crezul si nici Tatăl
Nostru. Preotii de pe corabie îi învată aceste lucruri si apoi pleacă mai
departe cu corabia. La un moment dat, când corabia era mai departe de mal,
unul din localnici începe să strige: “Părinte, părinte, ce venea după
‘Facă-se voia Ta’?” Neauzind răspunsul, localnicul cu pricina începe să
alerge pe apă spre corabie. La vederea acestei minuni, preotii renuntă la a-i
mai educa pe localnici, spunându-le să se roage asa cum stiau ei mai bine.
Intentia teologilor neoprotestanti de a impune oamenilor anumite forme de
închinare, delimitate rece de mintea umană, este aproape o crimă împotriva
dragostei. Nu o poti opri pe mamă să sărute fotografia fiului plecat departe
si nici pe fiică să sărute fotografia mamei decedate. Închinându-se în fata
icoanei, crestinul ortodox se închină lui Dumnezeu potrivit cu chemarea din
inima lui. La fel, un lucru apartinut unei persoane duhovnicesti care a
decedat, este păstrat cu grijă peste ani. În fata unor astfel de gesturi,
Mântuitorul stie că ele sunt o slavă adusă lui Dumnezeu pentru lucrarea Lui
în oameni, o închinare adresată lui Dumnezeu.
Este superficial să-i multumesc
unui om care mi-a făcut un serviciu important spunându-i un ‘Mersi’ din
vârful buzelor. Un ‘Multumesc mult’, însotit eventual de o strângere de mână
si un zâmbet sincer, sunt mult mai credibile. În ceea ce-L priveste pe
Dumnezeu, o închinare limitată doar la a spune cu buzele ‘Te iubesc, Doamne’
si a cânta cântări într-un cadru ambiant au, la nivelul inimii, prea putine
în comun cu gesturile adânci ale persoanelor din fragmentele biblice de mai
sus. Închinarea din cultele neoprotestante poate crea o anume conditionare
psihologică ce tine de carne, o încălzire a sângelui, însă ea nu are un miez
duhovnicesc. O închinare cu gura poate suna foarte frumos, dar smerirea si
inima cu care să mă arunc la picioarele Mântuitorului pot lipsi cu
desăvârsire. Închinarea din Biserica Ortodoxă este o închinare liberă.
Cultele neoprotestante vorbesc mult despre libertatea pe care o oferă ele
omului, comparativ cu “formalismul” din Biserica Ortodoxă. După ce m-am
întors în Biserica Ortodoxă, mi-am dat seama că numai aici sunt liber să-mi
exprim iubirea fată de Dumnezeu asa cum îmi dictează inima. Cum as putea oare
să alerg spre Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, spre Cel care a
făcut atâtea pentru mine, ascultând în acelasi timp explicatiile celor cu
pliante si studii biblice în mână?
Să nu-i oprim pe oameni să iubească!!!!!!
|